Acknowledge; recognize

Vreau să discut astăzi două concepte sub-utilizate în cultura română contemporană.

~*~

Primul este numitul “to acknowledge”. Nu prea avem cuvinte potrivite pentru el, deşi Google Translate îmi oferă o listă de paleative:

confirma, recunoaşte, admite, accepta, mărturisi, aproba, adeveri, certifica, fi recunoscător, mulţumi, răspunde la, omologa

I wanted to take a moment to recognize her excellent work.

I just want to recognize her, as she is always so (helpful | cheerful | professional | useful | hard-working).

Io am impresia că ştiu vorbi în engleză. Asta până mă aud într-un microfon.

La imboldul lui Mircea, m-am apucat şi-am şi înregistrat o bucăţică de text, dintr-o mai lungă epistolă a lui George Bernard Shaw. Textul, precât şi rezultatul în format audio le aveţi dinjos, întru veşnica amuzare de halu’ în care pronunţ.

G.B. Shaw on Don Juan (.mp3)

But what did you want? Owing to your unfortunate habit—you now, I hope, feel its inconvenience—of not explaining yourself, I have had to discover this for myself. First, then, I have had to ask myself, what is a Don Juan? Vulgarly, a libertine. But your dislike of vulgarity is pushed to the length of a defect (universality of character is impossible without a share of vulgarity); and even if you could acquire the taste, you would find yourself overfed from ordinary sources without troubling me. So I took it that you demanded a Don Juan in the philosophic sense.

Philosophically, Don Juan is a man who, though gifted enough to be exceptionally capable of distinguishing between good and evil, follows his own instincts without regard to the common, statute, or canon law; and therefore, whilst gaining the ardent sympathy of our rebellious instincts (which are flattered by the brilliancies with which Don Juan associates them) finds himself in mortal conflict with existing institutions, and defends himself by fraud and force as unscrupulously as a farmer defends his crops by the same means against vermin. The prototypic Don Juan, invented early in the XVI century by a Spanish monk, was presented, according to the ideas of that time, as the enemy of God, the approach of whose vengeance is felt throughout the drama, growing in menace from minute to minute. No anxiety is caused on Don Juan’s account by any minor antagonist: he easily eludes the police, temporal and spiritual; and when an indignant father seeks private redress with the sword, Don Juan kills him without an effort. Not until the slain father returns from heaven as the agent of God, in the form of his own statue, does he prevail against his slayer and cast him into hell. The moral is a monkish one: repent and reform now; for tomorrow it may be too late. This is really the only point on which Don Juan is sceptical; for he is a devout believer in an ultimate hell, and risks damnation only because, as he is young, it seems so far off that repentance can be postponed until he has amused himself to his heart’s content.

Mnoa, când terminaţi de râs, poate încercaţi şi dumneavoastră? Trimitem leapşă către următorii netizeni: Tony (zis şi Porcu de York), Adriana Lazar (zisă şi adizzy) şi Dana (zisă şi Abisuri). Desigur, un paragraf-două acolo ajung, nu-i cazul de tot textu’.

Să vedem ce iese :)

Hai să-ncepem pe ocolite.

Sorin Grumăzescu, cetăţean al oraşului Vaslui, vede o servietă diplomat abandonată. Omul face ce-o văzut că “se face” prin filme, adică sună la 112. Se intervine, se dovedeşte că nu era nici un pericol acolo, toată lumea e mulţumită. Presa reacţionează ca într-un orăşel de provincie, hăhăind la prostu’ ăla cu simţ civic. Aveţi şi capturi de ecran în articolul omului, dacă aveţi chef să râdeţi de dobitoci. Altfel, omu’ a făcut ce trebuia să facă. De lăudat. Chit că România nu are precedente moderne de atentat cu bombă.

Mno, şi acu’ dincolo de aceste considerente mai degrabă teoretice, în practică să vă povestesc ce-am făcut când am avut de trimis cuiva obiecte de mici dimensiuni: le-am pus într-un plic, am înmânat plicul unui mecanic de locomotivă împreună cu 5 lei, plicul a ajuns la destinaţie fără excepţie. Mii şi zeci de mii de studenţi ai ţării ăsteia primesc prin mecanici de locomotivă pachet de acasă – sacoşe, plase, genţi, trollere, geamantane. Vine trenul doldora de bunătăţuri în centrele universitare, şi uite că nici dracu’ n-a păţit nimic, nimeni nu dă afară pe nimeni pe tema asta.

Păi vă daţi seama câte atentate potenţiale se întâmplă semestrial? De generaţii întregi?

~*~

Mnoa, şi uite c-am ajuns la miezul problemei. Românii n-au încredere în politicieni, ceea ce până la un punct e chiar o atitudine sănătoasă. N-au încredere completă în popă, că-l văd dacă-i beţiv sau curvar. N-au încredere ei în poliţişti, doctori sau judecători, da’ uite că mecanicul de locomotivă a rămas peste ani o instituţie. Trenul în sine a rămas un simbol.

Sigur, au proliferat autocarele. Au proliferat maşinile. Au început să muşte din calea ferată. Da’ uite că la 20 de ani distanţă de Marea Eliberare, deşi C.F.R. a fost devalizat în moduri brutale şi futut în toate găurile, omu’ are încă încredere în el. Nu în curieri, nu în instituţia căii ferate şi a vagonului de poştă, ci în omul de la locomotivă. Ăla simplu, care ocupat cu toate ale lui, tot îşi găseşte timp să mai facă şi livrări pe lângă. Pentru 5-10 lei, mecanicul îţi face un serviciu ce altundeva ar costa infinit mai mult. Şi fără să stai la coadă.

Dacă mâine îmi trimite o firmă din Bucureşti un bun oarecare (nu contează: cameră foto, carte, monitor), nu mi-e clar când va ajunge acesta. Poate peste două zile. Poate peste trei. Vuieşte blogosfera de diverse experienţe neplăcute cu serviciile curierilor. În timpul ăsta, fata mamii primeşte un telefon că “ţi-am pus pacheţel la trenu’ de 15″, fetiţa se prezintă în gară şi desigur la ora 15 pachetul e acolo. Nu ştiu în ce cuvinte mai clare să reprezint turnul de încredere şi de seriozitate pe care stă cocoţat mecanicul de locomotivă faţă de orice alternativă. Chiar dacă întârzie trenul 30 de minute.

Dacă am de călătorit mâine în afara oraşului, o să iau trenul. Chit că risc să aibă mecanicul o bombă într-unul din pachetele din cabină. Acelaşi risc îl am şi-n autocar. Da’ trenul va deraia doar fără locomotivă, în timp ce autocarul se face scrum cu totul. Trenul va rezista.

~*~

Aşa că am şi eu o jalbă ce-o trimit internetului: nu mai futeţi în gură Căile Ferate Române, trece-v-ar prin inimă o şină de tren. Adresaţi-o voi cui trebuie.

Mă aflam zilele trecute într-o oarece intersecţie circulată a oraşului, aşteptând să treacă timpul. Priveam în gol când de-odată aud un scârţâit de cauciucuri, semn al unei frâne sănătoase. Ce se întâmplase? Nimic special .. o fătucă traversa strada, pe verde, în timp ce un şofer ce cotea la dreapta peste trecere voia şi el să treacă. Omu’ venise lansat şi crezuse că are timp să taie trecerea înainte de pieton, chestie care nu i-a ieşit; fata era cu telefonul la ureche şi destul de prinsă în conversaţia ei, aşa că n-a văzut bolidul şi nu l-a lăsat pe disperat să treacă primul.

Nu s-a întâmplat nimic atunci. Da’ am văzut scena asta repetată de zeci şi sute de ori, până la exasperare. De câteva ori mi s-a întâmplat şi mie, din postura pietonului.

În mod normal pietonul e inviolabil pe trecerea de pietoni, da? Dacă nu vine vreo maşină de intervenţie cu semnalele acustice/luminoase pornite, nu este nici un motiv să trebuiască a privi în altă direcţie decât înainte. Faptul că trecerea de pietoni e destinată pietonilor impune şoferilor să conducă în aşa fel încât să evite orice incident. Nimic complicat de înţeles în aceste cuvinte, sper: dacă e polei, şoferul are a conduce mai încet, nu am eu a mă asigura de 3 ori înainte de a traversa. Dacă plouă, şoferul va fi prudent. Dacă e soare la apus şi-i dă în ochi, şoferul se va adapta. Dacă el conduce într-un cartier rezidenţial, are a merge cu o viteză minimă pentru a proteja eventualii copii ce pot sări pe şosea de pe trotuar., ş.a.m.d.

Starea de normalitate descrisă dinsus e însă utopică. Învăţăm destul de repede că trebuie “să te asiguri din ambele direcţii” (chiar dacă e stradă cu sens unic), să fii atent chiar dacă ai verde, în principiu dacă s-ar putea ar fi bine să fii într-o alertă continuă, că “nu ştii ce nebuni sunt la volan“. Ceea ce îi destul de trist, dacă ne gândim bine.

Creierul are o putere de procesare finită, în special dacă vorbim despre procesarea în timp real. Mie cel puţin îmi pare absurd ca odată ce am pus piciorul pe un drum public, să trebuiască să mă comport ca şi cum aş fi în război cu lumea din jur.

Am întâlnit, spre exemplu, o serie de minim 10 canale cu capac lipsă; pe un drum de-a lungul apei, pe care ar trebui să poţi merge visător ca la promenadă, stăteam şi admiram riscurile de-a cădea în hazna. În diverse zone mărginaşe ale oraşului, noaptea e o adevărată aventură să te deplasezi pe jos, fiind străzile pline cu câini comunitari; ba chiar în zonele de case, unii stăpâni îşi lasă javrele afară din curte, iar ele apără trotuarul din faţa casei ca şi cum ar fi tot al lor. Diverse trotuare ale oraşului sunt betonate inegal, astfel că-i incredibil de uşor să-şi luxezi gleznele dacă nu eşti atent tot timpul; am păţit-o eu, cum au păţit-o şi prieteni de-ai mei; mergi, şi datorită unei diferenţe de nivel de 1-2cm ajungi să calci strâmb. Unele trotuare de la mine din zonă sunt făcute strâmb, cu o mică pantă înspre şosea; lucrul ăsta nu-l simţim vara, însă iarna când se face polei devine dificil să meargă omu’ pe lângă case, alunecând mereu spre şosea. Şoferii au setul lor propriu de cazne – de la drumuri şi intersecţii nesemnalizate, la gropi pe care unii ajung să le memoreze de-a lungul anilor.

Asta e doar o listă scurtă a problemelor date de mediul înconjurător. Dacă-ţi trebuie restul exact la cumpărături, fiind prea sărac să-ţi permiţi să-l laşi, apăi atunci tre’ să stai cu ochii în 4 şi să numeri fiecare bănuţ. În aglomeraţie e o idee bună să te temi de hoţi. Tot în aglomeraţie e o idee bună să te dai din calea diverşilor grăbiţi ce bagă umărul fără jenă la înaintare. Ca şofer trebuie să fii atent tu la diverşi alţi neatenţi ce se apucă de manevre periculoase – viraje fără semnalizare, schimbat banda deşi nu-i spaţiu destul, există o listă bogată de idioţenii făcute de oameni.

Zeci şi sute de astfel de detalii minore, ce se adună în subconştient. Noa, şi spuneţi voi, ar trebui sau n-ar trebui românii să fie un popor de stresaţi? Că asta cic-ar fi prima impresie a tuturor străinilor ce calcă pe-aici, cum c-am fi stresaţi şi înnouraţi şi roşi de griji.

Ăsta e şi motivul pentru care contractul social există, iar instituţiile statului trebuie să funcţioneze fără întrerupere, corect: fiecare om când iese din casă are de îndeplinit un număr de sarcini şi doar pe alea. Eu ca pieton trebuie doar să nu traversez prin loc nemarcat – sau dacă o fac, preferabil să o fac când e strada complet goală. Şoferul trebuie să dea atenţie pietonilor în locurile unde-i nevoie, iar în rest trebuie doar să-şi semneleze intenţiile – nu însă să stea încordat, aşteptându-se la alţi şoferi să facă tâmpenii. Călătorul cu tramvaiul are doar a da un telefon către Poliţie dacă doreşte ca un boschetar împuţit să fie dat jos. Poliţistul are a da amenzile astfel încât ele să nu fie anulabile în instanţă. Şi aşa mai departe.

Atenţia costă. Nu ştim ce idei bune de cercetare a pierdut un profesor universitar mergând pe jos astăzi. Nu ştim ce idei de extindere a firmei a pierdut antreprenorul ce mergea cu taxi şi era să fie lovit de un SUV. Şi .. e foarte important ca lucrurile astea să nu se mai întâmple.

Preumblările prin oraş continuă, şi cu ele seria de ochi căscaţi a mirare. Să începem dară, cu o modificare subtilă a limbii române.

Mnoa, limba noastră cere o plasare orizontală în spaţiu: în mod normal, magazinul se află pe stradă sau pe bulevard. Mă întreb dacă-i influenţa limbii engleze sau a vreo alteia. Sau doar o greşeală.

În altă ordine de idei, anunţul dinjos l-am cules de pe uşa unui restaurant central, cu specific italienesc. Cineva n-a parcurs toată lista cu sufixe a limbii. Pe de altă parte, parcă mi-ar plăcea o limbă ceva mai .. regulată. Zic şi eu.

Domnul avocat mă-ntreb cum de nu şi-a schimba numele încă. Nu de alta da’ chiar e jenant să ai ca nume un termen derogatoriu.

Dincolo de prescurtarea inutilă “P-ţa” – de parcă încă 2 centimetri de tablă făceau gaură-n buget, aş fi curios de ce au folosit diacriticele corecte la litera Ţ (virgulă dedesupt) însă nu şi la litera Ş (sedilă). Serios, ce pula de imprimerie îi aia care livrează aşa ceva? Şi mai ales, ce pula de oameni îs ăia care nu verifică?

Nu-i exact chestie datorită căreia mor oamenii, desigur. Da’ parcă totuşi pică prost când vezi produsul a cel puţin 3 indolenţi..

Indicatorul ăsta e la 3 metri de cel dinsus. Şi e scris corect Ş-ul. Da’ ca să fie treaba oablă, e plasat prost pe stâlp. Cam ca să vă faceţi o idee despre competenţa administraţiei locale.

La vreo 50 de metri distanţă am găsit totuşi şi o plăcuţă suficient de lată pentru a scăpa de prescurtări, respectiv suficient de modernă cât să fie scrisă corect. Minune.

De curiozitate, număraţi sedilele. Să nu uităm cumva c-am fost sub stăpânire turcească.

Gata, ultimele plăcuţe. Avem spre comparaţie vechiul şi noul. Cine-i acest “E. de Savoya” de care face vorbire plăcuţa nouă de jos?

Undeva, într-un cimitir oarecare, Maica Domnului se holbează la trecători. Pe bune c-o să am coşmaruri cu imaginea asta :/

Chestia dinjos e pe-un mormânt al unui creştin. Explicaţi-mi ce mama dracului reprezintă, că io-s pierdut.

Cam atât momentan. Mă aflu în concediu şi ca atare mă preocup intens de bătut oraşul în lung şi-n lat.