Un tribut către Albumul Negru

Am descoperit o piatră preţioasă. Un album din 2011, recent scos pe piaţă prin bunăvoinţa revistei Metal Hammer. El se numeşte, precum am spus şi-n titlu, A Tribute to The Black Album, multipli autori (VA). Ce a ieşit din gangbangul astfel organizat, aflaţi din rândurile următoare.

~~~

Lemmy – Enter Sandman

Băi, motive n-am să mă leg de instrumental, e o încercare cinstită de a te ridica la înălţimea predecesorilor. Fair try, şi cu asta am încheiat. Da’ vocea .. fraţilor, vocea, o răguşeală care pe alocuri lălăie a muzică populară .. parcă aş zice nu. A, şi vocea de adolescent imberb de pe refren! Nu de copil, de adolescent. Mai mereţi ..

Aveţi link spre Youtube în titlul piesei, valabil pentru toate piesele de altfel. Aş fi introdus piesa direct aici, da’ judec că o pagină încărcând 12 videoclipuri nu-i cea mai bună alegere. Plus că-i mai simplu să înlocuiesc un link decât un cod embed în caz că dispare melodia de pe sait.

The New Black – Sad But True

Merge. Foarte închegat la chitara electrică, susţine precis vocalistul. Interpretarea vocală e altfel cadenţată faţă de cea lui a lui James Hetfield, puţin mai lentă, puţin mai dramatică.

Soloul de armonică face toţi banii, de altfel. Îmi dă o senzaţie de Sudul Profund al Americii, şi nu-mi dau seama de ce; n-am fost în America.

Devildriver – Holier Than Thou

O să fiu sincer: piesa asta nu-mi place nici în original. E o bucăţică magnifică de angst adolescentin, furie de-aia pe Lume şi Toţi Proştii Din Jur, executată cu aplombul tinereţii.

Nici varianta Devildriver nu-i cine ştie ce. Ceva mai înfundat sunetul, în special vocea, accente de urlete violente. Chiar îs curios de părerea celor cărora le place piesa originală, o comparaţie.

Dark Age – The Unforgiven

Cre’ c-or vrut să facă ceva EPIC, ceva MARE, ceva GRANDIOS. Se şi execută fain de sarcină chitara, de altfel. Da’ e şi un pic surescitată, la anumite momente (şi anume, alea esenţiale) acoperă versurile.

Iar vocea … fraţii mei, vocea … cum pană-de-cocoş să faci growling pe textul ăsta? Îmi blochează complet organul gândirii. Dacă ar fi cântat-o Dark Age prima dată în istoria rockului, ar fi ajuns o banalitate. Tre’ să ai vocea curată când spui “so i dub thee unforgiven“, nu face clic altfel. Dacă te mai acoperă şi chitara, s-a tăiat maioneza.

Callejon – Whereever I May Roam

Am apăsat pe buton şi am trecut la următoarea piesă cam după 25 de secunde de ascultare. Efectele electrice, vocea chinuită cu înălţime potrivită mai degrabă la a cânta black metal, tobele bubuite fix ca pentru black … mereţi bă. Chiar îmi pare rău de originalul măcelărit astfel, chit că-n forma de la Metallica nu-l prea ascult; tot îmi pare rău, ca de orice piesă ajunsă în zona Bătaie de Joc.

I.C.S. Vortex – Dont Tread On Me

Asta-i piesă ce în mod normal mă “gâdilă” muzical. Ce au încercat ăştia ar fi putut fi o chestie interesantă, chiar ar fi putut.

Linia melodică e respectată în majoritatea ei, ceea ce-i ok. Dar vocalistul .. pula mea, gheială pe faţă, cu accente de teatralitate, nişte Autotune, interpretare care aduce mai degrabă a Freddie Mercury decât a rock sănătos. Ideea nu-i rea, subliniez, însă post-procesarea distruge senzaţia, feelingu’. Asta e. Or belit o piesă ce-mi place.

Neaera – Through The Never

Altă sesiune de growl cu tobe-n overdrive; de fapt nu-i nici măcar growl prea adânc, numa’ un fel de corzi vocale date pe răzătoare şi băgate într-un butoi.

Mai mereţi în pulă şi râgâiţi la nunta unei verişoare, dacă vă acceptă cineva.

Doro – Nothing Else Matters

Detectez uşoare accente de pian şi o voce feminină aleasă dracului bine. Sigur, Dorothee Pesch interpretează altfel decât o face James – da’ per total duritatea şi vaga răguşeală sunt calităţi, nu defecte – chiar şi la o femeie. Interpretează cineva care-o fost hârşâit prin viaţă, nu o pizduţă de 20 de ani. Accente epice pe instrumental.

Piesa-i vag naivă din construcţie, aşa că n-am ce cere prea mult.

Motorjesus – Of Wolf And Man

Banală de la cap la coadă. Nu divaghează prea tare de la original, da’ nici n-o scoate nimic în evidenţă. E pur şi simplu puţin “altceva”, puţin altfel, fără să fie prin asta mai bună sau mai interesantă.

La o inspecţie mai atentă, cred că ştiu şi de ce. Lipseşte vlaga, mai exact dorinţa de a încarna cu fiinţa mesajul piesei. Nu-i stă paru’ ridicat vocalistului când o cântă. Are tehnică, atât.

Finntroll – The God That Failed

Trebuie aici afiş mare pentru toţi metaliştii înverşunaţi: Piesa conţine chestii mai complexe ca originalul. Strict ca execuţie, merită o ascultare – instrumentalul e chiar înverşunat de fain. Dacă considerăm că scopul unui astfel de album e să faci pe creativu’ cu piesa originală, celor de la Finntroll le-a ieşit. Puncte bonus pentru bucăţile jucăuşe, amintesc de .. anii ’50? Cred.

Doar că vocea-i futută, şi cu ea fute toată senzaţia de Metallica din ea. Râgâie de la cap la coadă fără măcar să încerce ceva feeling acolo, să transmită în paştele mă-sii un mesaj, chestii .. în fond contextul în care James a scris textul e special. Dacă aşa cânţi când moare mă-ta de cancer, nu vreau să-mi închipui cu ce durere-n cur cânţi în rest.

Borknagar – My Friend Of Misery

Asta-i altă piesă care nu mă impresionează nici măcar cândo  cântă Metallica. Execuţia celor de la Borknagar e curată, destul de aproape de original (în opinia mea umilă), aşa că dau din cap c-am ascultat şi trec mai departe. Nimic de zis aici.

Sodom – The Struggle Within

Tobaru’ cred că-şi târăşte beţele pe tobe, de bătut nu se pune problema. De unde furie şi metal, atunci? Chitara-i ceva mai înfundată ca-n original, interpretarea vocală destul de plată, fără voinţa de a se departaja în vreun fel. Întregul eşafodaj pare construit în viteză, cu metronomul în braţe şi ochii pe ceas: “hai băieţi, avem juma’ de oră să trimitem materialul”. E mai interesant cântecul stranei dintr-o mănăstire aleatorie, la Vecernie, pe bune.

~~~

Trăgând linie, cred că o să ţin albumul ăsta ca să am de ce râde când mă plictisesc. E acelaşi motiv din care ţin şi albume Van Canto, de altfel, băşcălia e o formă de umor simplu, nu-foarte-răutăcios şi per total tonifiant.

Apropo, de asta monştrii sacri sunt ei monştri sacri: nu pentru că-s faimoşi sau pentru că or vândut discuri neapărat, da’ pentru că-s intangibili. Nu poţi cânta ca ei. Adică poţi, sigur, da’ dacă o faci prea aproape de original eşti asimilat, canibalizat de faima lor. Nimeni n-a ajuns faimos pentru că picta la fel ca Picasso. Iar dacă încerci să fii un epigon creativ, ori ratezi tragic (vezi KoRn – Another Brick In The Wall) ori scoţi ceva complet diferit de original (iar atunci nu poţi zice că mai eşti ca originalul). Dacă atingi un vârf în felul propriu, vârful Monstrului Sacru rămâne şi el pe loc.

Pur şi simplu nu se mai poate crea vreo versiune de Nothing Else Matters după Metallica, tot aşa cum Pink Floyd au scris o dată pentru totdeuna Shine On You Crazy Diamond şi Deep Purple au scris Child in Time. Nu-i bai. Lumea curge, faima trece, viaţa se stinge încet-încet până şi-n cele mai fierbinţi trupuri. Temele esenţiale rămân însă aceleaşi indiferent ce straie punem pe cultură, şi caleidoscopul nu doarme. Să privim, deci, doar înainte; vor întâlni chestii Mai Bune.

Recent am fost mutat la locul de muncă între departamente – din motive evidente de ceva vreme, spre exemplu scăderea drastică a volumului de lucru precât şi îngrijorarea crescândă a clienţilor companiei faţă de datele confidenţiale pe care ni le încredinţează. Personal găsesc că-i ridicol să crezi că indienii, est-europenii (sau orice altă formă de negri pe plantaţie angajezi pentru a-ţi externaliza munca) au ce face cu datele pe care le-ar putea aduna astfel despre oameni aflaţi la mii de kilometri depărtare – însă totuşi io nu-s manager şi nici nu le cunosc cultura prea bine, or fi ştiind ei ceva. Sau poate-s pur şi simplu paranoici, rezultatul e acelaşi pentru mine.

Chestia asta cu mutarea îmi mănâncă energie de aproximativ o săptămână, având printre altele efectul absolut enervant că dorm pe puţin 10 ore după ce ies din tură. Lucrul acesta explică, de altfel, şi de ce nu am scris în ultima perioadă: pur şi simplu nu-s suficient de eficient când funcţionez pe un ciclu mai degrabă hibernal. Frigul de afară nu mă invită deloc să ies din casă, evident.

~~~

Din fericire, mutarea despre care discut s-a făcut pe un post oarecum similar celui anterior, cu atribuţii oarecum similare în fond (crearea de schiţe – document drafting). Evident, sunt încă în perioada de pregătire, asta însemnând că fac greşeli cu nemiluita, dar mai ales însemnând că învăţ ceva nou la fiecare pas. Am primit un fel de manual oarecum explicativ despre procesele din departament, însă nu un manual explicit cu fişa postului; am primit totuşi, ca şi pe poziţiile anterioare, o pregătire directă timp de două zile – înţelegând prin asta că m-am uitat la altcineva cum munceşte şi mi-am luat notiţe. Practic vorbind, mi-am scris manualul meu propriu, din mers. Pe undeva e mai bine, astfel am putut crea o organizare pe care o înţeleg şi pe care o pot urmări extrem de uşor.

Ce m-a încântat până dincolo de imaginabil a fost că fiecare document pe care l-am făcut mai apoi cu mâna mea a fost prompt verificat de colegii de echipă şi corectat corespunzător. Astfel am obţinut un preţios feedback, pe care l-am şi incorporat cu viteză în manualul propriu. Nu ştiu dacă vă este clar ce înseamnă asta, să fii verificat la fiecare iteraţie, la fiecare piesă produsă ca începător : a) pe de-o parte e reconfortant, ştii că greşelile tale nu costă şi nu se propagă, b) te face să lucrezi cât de atent poţi, în ideea de a minimiza efortul colegilor ce corectează după tine.

Am ca termen de comparaţie primul post ce l-am avut în firmă, unde datorită volumul mare de muncă (think firehose) şi numărului mare de angajaţi noi simultan n-a avut nimeni timp să ne verifice individual, măcar sumar. Chiar nu vreau să-mi amintesc ce greşeli făceam. Similar, nu vreau să-mi amintesc când, lucrând peste vară ca muncitor de fabrică, am introdus un număr de plăci integrate în direcţia greşită; din fericire s-au futut doar vreo 5 bucăţi până să se prindă cineva.

~~~

Toată poliloghia asta despre chestiuni în fond personale am făcut-o pentru a observa un fapt simplu în banalitatea lui: uşurinţa cu care funcţionează digitalul. După cum ziceam dinsus, mi-am scris un manual propriu de lucru – prin asta înţelegând un fişier .txt la mine în calculator, recopiat o dată pe zi şi pe serverul meu web (pentru accesibilitate şi siguranţă). Timp de 6 zile am tot operat modificări, ştergeri, mutări,adăugiri,  reorganizări de secţiuni în fişierul ăla – până la punctul în care forma originală a lui nu mai seamănă deloc cu cea curentă.

Imaginaţi-vă, dacă se poate, ce înseamnă să faci asta pe hârtie. Scrii o schiţă iniţială pe două coli A4, scheletul, ce ai prins “din zbor” în discuţia directă cu colegii. După care verifici în practică şi descoperi că ai uitat 1-2 paşi importanţi – cum adaugi fizic pe foaie? Artificii, liniuţe, săgeţi? Cum corectezi ceva ce ai înţeles greşit? Ştergi informaţia, iar săgeţi spre notaţii pe margine unde scrii cum e de fapt corect. La fiecare două-trei iteraţii de-astea încep foile să-ţi arate ca dracu şi devine imperativ să le transcrii “pe curat”. Pur şi simplu digitalul a fost aici soluţia imperativ superioară, fără drept de apel.

~~~

Dincolo de uşurinţa editării digitale, hai să luăm în veder puţin şi uşurinţa organizării digitale. Personal nu-s încă atât de anal-retentive încât să folosesc LaTeX – oricum, documentul în discuţie e totuşi scurt, câteva pagini, fără necesitatea unor formule, referinţe sau capitole. Nu folosesc din principiu un editor de texte complex (precum Ms Word sau LibreOffice Writer), urmând principiul că dacă ceva poate fi realizat şi organizat plaintext atunci nu merită adăugat un strat de complexitate degeaba. În fond, plaintext oferă compatibilitatea cea mai mare cu ORICE sistem pe care aş putea ajunge să lucrez – da, am lucrat chiar şi din Ubuntu când am avut probleme cu Windows, lucru cu care puţini colegi cred că se pot lăuda.

Folosesc totuşi editorul Notepad++, în principiu datorită faptului că e gândit pentru oamenii ce organizează textul în blocuri logice (mai exact, e gândit pentru editare de cod-sursă). Ca bonus, oferă posibilitatea de a defini marcaje proprii pentru diverse componente ale textului – numere, cuvinte-cheie, diverşi operatori precum “(” sau “ //“. E cam tot ce aş putea avea nevoie.

Nu vreau să mă lansez într-o explicaţie asupra posibilităţilor oferite, însă voi a sublinia câteva chestiuni ce-s mai uşor de făcut astfel, digital, spre deosebire de scrisul-cu-mâna:

- secţiuni care se închid/deschid la cerere; simplu spus, dacă editez la muncă un document-schiţă compus din 5 secţiuni, odată ce termin cu una pot să închid şi porţiunea corespunzătoare din manual (collapse), astfel ştiind mereu locul unde mă aflu; greu de reprodus pe hârtie

- indicaţii vizuale despre poziţia în document (visual cues), strâns legate de punctul dinsus; editorul îmi arată automat în marginea din stânga în care bloc/sub-bloc logic mă aflu; greu de reprodus pe hârtie

- comentarii marcate automat ca fiind diferite de textul uzual; pe foaie trebuie refăcute la fiecare copiere

- cifre şi alte cuvinte marcate automat ca fiind speciale; pe foaie la fiecare copie trebuie refăcute marcajele

- editări care se păstrează permanent / instrucţiuni de tabulare permanente; pe bune, care-s şansele să transcrii cu mâna un document şi să-ţi iasă fix aceleaşi aliniamente?

Probabil mai sunt alte multe argumente strict legate de Acest Program, însă nu-i scopul meu să le listez. Am adus tributul necesar.

~~~

Desigur, există un număr de lucruri care se pierd la trecerea de la scrisul cu mâna la digital, precum se pierde un număr de lucruri la trecerea de la tipăritură la digital. Ele sunt binecunoscute iar chestiunea răs-discutată – nu are rost să le reiau, nu aici şi acum, cel puţin. Eu voi rămâne un fan complet şi dedicat al tehnologiei de reprezentare curentă, însă vă invit cu plăcere să-mi demonstraţi că greşesc – dacă acest lucru este posibil.

Asta o să fie o însemnare despre muzică. Da’ înainte de a începe, o precizare.

Am primit leapşa asta de la Adriana Lazar. Îmi era clar că-i cu muzică, dar nu-mi era complet clar ce mi se cere. Să deapăn amintiri? Să zic ce piese-mi plac mai mult? Să zic ce piese urăsc? Ce piese ascult mai frecvent? Ce artişti sau albume recomand altora? Să enumăr la ce clişeuri am “aderat” de-a lungul vieţii şi ce tricouri cu trupe am purtat? Să zic cu ce muzici am crescut? *

În orice caz, remarcăm (din nota de subsol) că despre amintiri au scris femeile, dar Alex Gherghiţan s-a apucat să enumere doar ce ascultă (presupunem că în prezent). Aşa că propun să lăsăm depănatul de amintiri femeilor şi noi să ne ocupăm de consideraţii mai interesante. În fond femininul o fi el inefabil şi drăguţ şi fluturând şi efemer, însă .. cui îi pasă că te-ai futut prima dată pe o piesă de Enrique Iglesias? Şi că te-a plimbat mami în parc în timp ce vânzătorul de vată pe băţ asculta Phoenix la radio?

~~~

Unul din avantajele modernităţii este acela că permite statistici asupra individului, măsurători care acum 15 ani erau poate imposibil de efectuat. Eu folosesc serviciul Last.FM pentru a contoriza ce muzică ascult, iar Last.FM poate urmări programele Winamp şi Windows Media Player. Cum nu-s pasionat deloc de Youtube, relevanţa topurilor ţinute de acest sait îmi pare aproape de 100%. Sunt membru al saitului respectiv din 2007, însă am statistici doar pe două luni din acel an. Am revenit la el în primăvara lui 2009 şi de atunci adună date neîntrerupt; rotund vorbind, sunt cam 3 ani în total.

Spre exemplu, aşa arată Top30 al artiştilor mei favoriţi, dacă judecăm după numărul de ascultări:

Johann Sebastian Bach (1,144 plays)
Nightwish (894 plays)
Metallica (820 plays)
Pink Floyd (769 plays)
Queen (716 plays)
Thelonious Monk (562 plays)
Cargo (538 plays)
B.U.G. Mafia (535 plays)
Phoenix (496 plays)
Rammstein (485 plays) — top10
Mike Oldfield (471 plays)
Rednex (373 plays)
Manowar (360 plays)
AC/DC (329 plays)
R. Carlos Nakai (316 plays)
Duke Ellington (310 plays)
Pasarea Colibri (306 plays)
Carl Orff (283 plays)
System of a Down (263 plays)
Ludwig van Beethoven (235 plays) — top 20
UB40 (230 plays)
Enigma (227 plays)
Gheorghe Zamfir (215 plays)
Joe Satriani (212 plays)
Bajaga (212 plays)
Rihanna (203 plays)
Die Apokalyptischen Reiter (202 plays)
Placebo (200 plays)
Michael Jackson (194 plays)
Nicu Alifantis (193 plays)
Dumitru Farcas (193 plays)

Elimin din listă trupa UB40 pentru motivul simplu că am împărţit calculatorul o perioadă de timp cu cineva care o asculta, fiindu-mi însă lene să tot dezactivez scrobblerul. Eu de obicei trec la următoarea melodie când nimeresc peste trupa asta, aşa că îmi este inutilă prezenţa ei în top.

Înarmaţi cu CIFRE, să purcedem la nişte statistici simple.

În primul rând, ponderea unei limbi din totalul de piese. Având în vedere că limbile în afara setului [engleză, română] sunt puţine şi neimportante, am considerat o excludere simplă, după cum se vede dinjos. Am ezitat să includ şi muzica instrumentală, teoretic ea nepurtând o  anume încărcătură, respectiv includerea ei punând probleme de încadrare. Totuşi, setul de date fiind mic am luat în considerare fiecare opţiune în parte: Carlos Nakai cântă o muzică complet ne-românească, Gheorghe Zamfir şi Dumitru Fărcaş însă da; Enigma, chiar fiind ea o marcă a lui Alex Creţu, român, totuşi conţine bucăţele de engleză şi în general nu-mi pare a avea ceva ce să-i permită încadrarea sub limba română. Idem jazzul, care-i complet neromânesc prin definiţie.

Iată deci: dintr-un total de 12’256 de piese, abia 2’476 sunt în limba mea maternă. Spune asta ceva despre relevanţa culturii române exprimată în muzică? Spune ceva despre mine? Oi fi snob, cine ştie. Las cititorii să răspundă.

Discutând despre genuri, iarăşi discuţia este inutilă, fiind ele vizibile cu ochiul liber. Totuşi, pentru completitudine, am generat un grafic zic eu elocvent:

Defalcarea exactă o aveţi dinjos:

Clasica 1’662
Folk 499
HH 535
Instrumental 1’422
Jazz 872
Rock 6’496

Desigur, sunt câteva decizii discutabile, spre exemplu pe Queen i-am plasat la Rock deşi pot fi încadraţi şi la Pop dacă insist. Idem, nu mi-e clar dacă la Clasică se trece şi Carl Orff, mai ales că tot ce am de la ‘mnealui este Carmina Burana. Nu-s sigur că Enigma e acelaşi tip de Instrumental cu R. Carlos Nakai, însă pentru nevoile graficului a devenit. Satriani teoretic e pur instrumental, însă practic muzica lui e un Rock fără vocalist, ş.a.m.d. ad nauseam.

~~~

O anomalie statistică este prezenţa lui Bach pe primul loc în topul general. Am 1120 de ascultări în ultimele 3 luni doar, după ce am primit de la un amic lucrările complete ale compozitorului. Am ascultat zi şi noapte cu febrilitate, muzica lui potrivindu-se foarte bine în aproape toate momentele zilei. Desigur, pe termen lung este posibil să scapă apetitul. Similar, Nightwish se află pe locul 2 în topul general pentru că în ultimele 3 luni am ascultat şi re-ascultat până la epuizare End of an Era şi Imaginaerum, mai puţin piese de pe albumele vechi. Altfel, cu 200 de ascultări mai puţin la NW, ar fi urcat Metallica pe locul secund – ba chiar pe primul, având în vedere că şi Bach e excepţie.

De fapt, dacă mă gândesc bine, topul de anul trecut ar fi şi arătat precum locurile 3-6 de astăzi: Metallica, Pink Floyd, Queen, Thelonious Monk. Nu m-am schimbat mai deloc în acest răstimp. O fi bine?

~~~

Apropo, voi aţi avut vreodată probleme în a vă cataloga muzica din calculator? Eu da. La început o puneam claie peste grămadă, fiind inutil să inventezi legi de clasificare pentru 100 de melodii (cât încăpeau pe un hard disk de nici 1GB). Apoi am încercat să organizez strict după numele artistului. Când lista de artişti s-a lungit, a trebuit să sortez şi după gen, ba chiar să stau la discuţii cu mine însumi ce anume gen cântă artistul Cutare. Structura curentă şi pe care nu intenţionez deloc să o schimb este următoarea:

00 – Jazz – Bebop – Fusion – Smooth
01 – Rock – Blues – Metal – Hardcore – Guitar
02 – Oldies – Folk – Blues – Country
03 – Instrumental
04 – Classical – Medieval
05 – Electronica – House – Trance – Dance
06 – Hip Hop – R&B – Rap
07 – Pop – Easy listening
08 – National – Traditional – Ethnic
09 – Chorus – Monastery
11 – Miscellany
12 – Vocal Records

Desigur, chiar şi cu organizarea asta mai există suprapuneri de gen, Queen cel pop-rock numit dinsus fiind doar un exemplu. Da, am o anomalie în graf, numind “blues” în două cateogrii distincte; n-am ce-i face. Muzica electronică este printre cele mai ciudate prezenţe, în acel folder având o mare varietate de piese distincte însă puţine discografii întregi; presupun că dacă mâine ar trebui să refac colecţia de muzică, conţinutul acestui folder mi-ar fi imposibil să mi-l reamintesc cu precizie. Distincţia între instrumentală şi ethnic s-a născut spontan, din constatarea că Mike Oldfield nu prea are nimic în comun cu Furdui Iancu; idem, muzica de fundal (păsărele, cascade, sunete naturale) nu poate fi în nici un fel sta alături de un Bărbătesc din Apuseni să zicem.

Nu mi-e clar de ce ţin audiobooks în limba rusă în directorul de înregistrări; probabil “să fie”, pentru momentele alea de 2-3 ori pe an când am chef să admir melodicitatea limbii respective. Am plasat muzica jazz pe fix primul loc, în ciudat evidenţei că ascult rock mai mult. Însă îşi merită locul acolo cu prisosinţă şi merită să fie cel mai uşor de găsit în playlist, pentru că sunt momente când fără un McCoy Tyner, Jan Garbarek sau John Coltrane viaţa nu ar avea sens. Apropo, am o remarcă tristă despre jazzul românesc, da’ mă abţin. Directorul de muzică bisericească (09) conţine aproape în exclusivitate coruri mănăstireşti sârbe; pur şi simplu au aceştia o limbă de-o frumuseţe nemaiîntâlnită când vine vorba să se adreseze Cerurilor, bag de seamă.

… Totuşi: aşa cum am presupus că nu interesează pe nimeni amintirile muzicale ale femeilor, sunt convins că nu interesează pe nimeni preferinţele mele muzicale. N-am ajuns atât de arogant încât să consider că gusturile mele ar putea influenţa pe altcineva. Cu aceste chestiuni în minte, pun punct aici.

~~~

Leapşa merge mai departe la Denisa Ritt şi la Lucian Mogoşanu, ambii dispunând de arhive consistente din câte îmi pot da seama. Tema se păstrează ca-n articolul de faţă, cu punct de pornire “considerente statistice asupra muzicii pe care o ascultaţi, granularitatea cu care vă definiţi genurile, metode de organizare a muzicii“, fără însă a limita în vreun fel subiectele abordate.

~~~

* Aceste întrebări nefiind satisfăcute, am purces la săpături. Adriana a primit leapşa respectivă de la Alex Gheorghiţan şi Andra Costa**. Alex zice că-i despre “muzica pe care o ascult”, Andra că “despre ce a însemnat muzica pentru mine”. Ambii indică o anume Oana Kovacs drept sursă – însemnarea ei pare a fi despre “am multe amintiri frumoase legate de muzică”, cu sursa la Alexandra Palconi. Alexandra face un articol melancolic şi de-aducere aminte, însă nu-şi scrie explicit moţiunea. Indică însă o Claudia Tocilă ca sursă – mergând la ea aflăm că-i despre “cântece de care îmi leg amintirile”. Şi se tot lungeşte un şir de alte surse – Annemarie, Andreea Ursu, Rodica Delia (Ştrumfa-bucătăreşte), Sakura, Raluca (Alexcreste.blogspot.com), iar acolo nu găsesc pe prima pagină însemnarea corespunzătoare, aşa că închei căutarea.

Bun, e clar cam-pe-unde-bate fiecare. Totuşi ar fi o idee zic eu bună să-şi noteze fiecare moţiunea, explicit; fie la început, dacă o respectă pe cea primită; fie măcar la sfârşit, dacă transmit una modificată. Am ţinut special să fac lista şi să refac traseul şi pentru lucrul ăsta – observaţii asupra sexului participanţilor, respectiv observaţii dacă ei au respectat moţiunea primită.

** Am numit oamenii fără însă a da link pentru motivul simplu că ei sunt simple părţi ale unui studiu, nu importanţi prin ei înşişi. Iar pe de altă parte, o căutare după numele lor ar trebui să vi-i reveleze.

Cândva, acum vreo cel puţin 6 ani, intram în librăria Humanitas nehotărât. Aveam câţiva lei la mine, da’ nu-mi era clar ce vreau sau dacă măcar vreau ceva. Cărţi n-am nimerit, în schimb aveau reduceri la discurile de muzică clasică. Am cheltuit 8 ron (sau erau încă banii vechi? dracu mai ştie..) pe un CD cu Simfonia a 9a. Beethoven, în interpretarea orchestrei din Berlin. Ajuns acasă obosit, am apucat să mă schimb şi să dau drumul discului să cânte – picând lat. Aveam pe atunci un magnetofon mono pe post de amplificator, cred că scoatea maxim 25w putere maximă şi probabil 10-15w putere continuă. Suficient. M-am trezit în timpul mişcării a patra, spre final (allegro ma non tanto, Freude, Tochter aus Elysium!), sau mai degrabă m-a trezit muzica pe mine.

E pur şi simplu cea mai maiestuoasă şi plină de bucurie bucăţică de muzică ce-am ascultat-o vreodată. Întreaga simfonie este de altfel densă şi tensionată bine, ca o bobină pusă sub tensiunea maximă suportată. Ca o maşinărie ce funcţionează la capătul limitelor sale, umplând spaţiul posibilităţilor. Executată bine, partea finală a simfoniei e o bună imitaţie a încercării omului de a-şi depăşi limitele, de a pune măcar jumătate din degetul de la picior în spaţiul zeilor.

De ce ţin să precizez partea cu “executată bine”? Pentru că în aceşti ani de la prima audiţie am auzit mai multe versiuni, incluzând desigur o orchestraţie cu Karajan dirijor. Dar absolut tot ce-am ascultat mi s-a părut şters, fără gust, cu secţiunile orchestrei nesincronizate sau cu solişti care nu depun tot efortul pe care l-ar putea depune. Pur şi simplu nu se compară nici una din versiuni cu ce a reuşit Bernstein, în umila mea opinie:

Nu îndrăznesc să am prea multă încredere în gusturile mele proprii, totuşi. De aceea voi profita de faptul că am blog – sunt curios, chiar curios, să-mi spuneţi dacă aţi auzit vreo orchestraţie care să sune mai bine decât cea a lui Leonard Bernstein din 1989. Cu anticipate mulţumiri ..